Măiestria vorbirii

– Dragă Luiza, eşti ca un abur: diafană dar prezentă, retrasă dar extrem de creativă. Nu te vede lumea, dar nu lipseşti de pe afişele marilor concerte şi festivaluri de jazz. Nu ne-am mai văzut de doi ani, timp în care…

– …timp în care am muncit non stop. La fiecare început de an, îmi propun să fie unul liniştit, dar când trag linia, realizez că iarăşi am făcut mai multe decât în anul precedent. Dar cantitatea e un aspect minor, partea frumoasă este că fac mereu lucruri noi, am pro­iecte din ce în ce mai interesante, precum cel de anul acesta, în care pe scenă am co­laborat şi cu dan­sa­tori. Mai lucrasem la spectacole de dans contemporan în 2006, dar atunci scrisesem doar muzica. Acum chiar m-am implicat în tot, până şi în dansul propriu-zis. Ală­turi de coregraful şi dansatorul Bordaş Attila, am participat la or­ga­nizarea primului festival de dans din Sfântu Gheor­ghe, eu susţinând şi ateliere de voce pentru dan­sa­tori. Conceptul se numeşte “vocal yoga”. Ce înseamnă asta? Eu cred că atâta timp cât poţi să vorbeşti, trebuie să ştii şi cum să o faci. Îmi place să ţin astfel de ateliere, îmi place să citesc surpriza din ochii oamenilor în anumite momente-cheie ale acestor întâlniri. Măiestria vorbirii este un lucru care mă interesează, voi continua proiectul. Revenind la ce m-ai întrebat, muzical vorbind, în anii aceştia doi am avut colaborări chiar mai intense decât până acum, pentru că am lucrat cu oameni din zona muzicii clasice. Îţi dau doar câteva exemple: pianista Diana Ionescu, violonistul şi compozitorul Vlad Maistorovici mi-au fost parteneri de scenă, la două ediţii ale festivalului “Vibrate”, de la Braşov. Acum două săptămâni, la Piatra-Neamţ, a avut loc prima ediţie a festivalului “Neamţ Piano Festival”, unde am cântat alături de marele pianist lituanian Petras Geniusas. Ce mu­zician! Ce om! O onoare! Aşa cum parcă predes­ti­nat îi spune şi numele, chiar este un geniu. Geniusas e unul dintre cei mai bine cotaţi pianişti din lume, este pro­fesor, un om care poate citi două partituri deodată şi să mai facă şi un rezumat din amândouă, în acelaşi timp. Data acestui festival s-a potrivit cu ziua de naştere a mamei, aşadar, prezenţa mea acolo a fost dedicată şi memoriei ei. Evident că am fost extrem de emoţionată, dar într-un context în care muzicienii au marea surpriză că publicul este atât de bine pre­gătit, iar publicul are marea sur­priză să fie martorul unor concerte atât de valoaroase, încât emoţiile devin doar un amănunt. Deci, de când nu ne-am mai văzut, dragă Bogdana, am lucrat intens, am avut con­certe cu primul meu album de autor, “He­ri­tage”, am lucrat pe muzică cla­sică, am avut multe spec­tacole de teatru la Sfântu Gheorghe, la care am scris muzica, dar am şi jucat din când în când. Sunt foar­te ataşată de teatru şi film. Chiar urmă­to­rul meu concert va fi pe 16 oc­tom­brie, la “Astra Film” de la Si­biu, alături de Peter Sarik Trio.

Când oamenii te încurcă

– Aşadar, izolarea îţi prieşte. La ultimul nostru interviu, erai de puţin timp retrasă la Sfân­tu Gheorghe, încă te căutai, te acomodai…

– Mereu este benefică o re­tragere din agitaţie, un fel de de­taşare. În acelaşi timp, trebuie să recunosc că sunt momente în care îmi e dor de Bucureşti, de fapt, că sunt clipe când gălăgia îmi lipseşte organic. Întotdeauna îmi va lipsi. Dar felul în care se desfă­şoară viaţa când ai copii mici cere li­niş­te. Echili­brul în­tre viaţa per­so­nală şi cea profe­sională ce­re linişte. Imediat când mă ia dorul de gălăgie, îmi dau sea­ma că trăiesc într-un loc în care îmi pot trimite copilul singur la şcoală, un loc în care am siguranţă pentru ei în ceea ce priveşte aerul pe care-l respiră, mân­carea pe care o con­su­mă. Este un con­fort pe care oraşul ma­re nu mi-l va oferi niciodată. Şi apoi, ce simţi tu adânc, în interior, este viaţa pe care-o tră­ieşti, nu ce se întâmplă în jurul tău. Da, re­cunosc, când m-am mutat, am suferit că nu mai ie­şeam atât de mult, că nu mai era casa plină de ve­chii prieteni. Acum nu mai simt asta de­loc, pentru că am atâtea lucruri de făcut, plănuiesc atâtea altele, încât oamenii m-ar încurca. Iar prieteni noi am deja.

Mirosul dealului

– Ai plecat din Bucureşti urmându-ţi sufletul. Ai plecat pentru dragoste, pentru bărbatul tău. Privind înapoi, poţi spune azi că ţi-a arătat inima drumul cel bun?

– Da. Chiar mai mult. Am plecat ştiind că dacă rămân, pierd dragostea şi familia. Dorinţa de a avea o familie m-a adus aici, dar nicio clipă nu am crezut că voi fi atât de împlinită şi de fericită. Nu ştiu ce va fi mâine, dar acum sunt foarte bine. Dacă înainte trăiam sub presiunea lucrurilor care voiam să se întâmple chiar în secunda prezentului, acum am un aşa confort emoţional, încât pur şi simplu mă bucur de fiecare lucru pe care-l trăiesc. Accept ce se în­tâm­plă. Sunt într-o zonă sentimental-metafizică, una a echilibrului, în care mulţumesc pentru toate pe care le duc, bune sau rele. Am o detaşare pe care înainte nu o aveam. Simt cu toată fiinţa mea că asta trebuie să mi se întâmple, aşa cum simt că facem exact ce trebuie construindu-ne o casă în afara ora­şului, unde vom fi şi mai retraşi, unde voi avea stu­dioul meu construit din buşteni, în care voi primi oa­meni să înregistreze, să se bucure de muzică, să ne plimbăm pe deal, până la bisericuţa din secolul al XIV-lea. La doar câţiva kilometri de oraş, am găsit un loc magic, cu oameni care trăiesc în co­mu­niune cu natura. Aş vrea să meargă mai repede construcţia, dar cum facem singuri multe lucruri, ritmul e cel care e. Eu nu vreau să mă izolez pentru că nu-mi plac oamenii. Dimpotrivă. Vreau să fiu aproape de natură, vreau să am linişte să creez toc­mai pentru că simt nevoia să împărtăşesc oa­me­nilor din aceste bucurii. Celor care nu au norocul de a trăi aşa le voi spune eu prin muzica mea, prin se­mi­narii, prin ateliere. Le voi cânta despre trilul pă­sărilor, despre mirosul pământului, despre lumi­na dealului. Le voi spune despre ele şi în cartea la care lucrez…

O nuntă din poveste

– Tu şi cu Zoli, tatăl copiilor tăi, Zoltan Ba­goly, v-aţi şi căsătorit între timp… Cum a fost nun­ta voastră?

– O nuntă ca o poveste. Ce mai, toată lumea îşi doreşte o nuntă memorabilă, să fie un mare mo­ment, invitaţii să se simtă perfect. Pentru asta, câ­teo­dată se mai fac şi compromisuri. Noi am fost no­rocoşi să nu facem aceste compromisuri, pentru că amândoi ne-am dorit o petrecere în aer liber. Unde să curgă berea! Ha! Ha! A fost atât de frumos, am atâtea amintiri grozave de la nunta noastră… Copiii alergau cu zmeiele, caii zburdau liberi. Totul ducea cu gândul la o libertate totală, când noi tocmai ne le­gaserăm pe vecie. Am avut parte şi de o slujbă de­o­sebită. Noi nu am vrut niciunul să renunţăm la re­ligia în care am fost botezaţi, dar niciun preot ca­to­lic sau ortodox nu a vrut să ne cunune. Aşadar, un pri­eten foarte bun, care este preot reformat, a ac­cep­tat să ne căsătorească. Sub cerul liber, cu nişte pilde şi nişte cuvinte atât de frumoase, cum nu-ţi poţi ima­gina. Predica a fost tipărită în română şi ma­ghiară, pentru ca toţi oaspeţii să înţeleagă. Pre­otul acesta ne-a învăţat ce înseamnă să fii om, să ai lumină, să vrei să faci bine, să vezi fericirea din jur şi să o onorezi fără ifose, fără prejudecăţi şi dog­me!…

– Lumea de azi a devenit atât de reticentă la căsătorie. Tot mai puţini oameni fac acest pas, se simt încorsetaţi de ideea de a semna un act “pe veci”. Simţi că s-a schimbat ceva în voi, în clipa în care ai spus “DA”?

– Chiar simt! Eu chiar simt că mi-am găsit omul şi că Dumnezeu e de acord cu asta. Chiar acum, când îţi formulai întrebarea, mă gândeam la evoluţia în ani a interviurilor cu tine, cu “Formula AS”. Acum vreo zece ani, vorbeam doar despre muzică şi speram la copii, apoi am avut-o pe Eva, dar eram dezamagită în dragoste şi spuneam că nu cred că mă voi căsători vreodată. La ultimul interviu, spuneam că am descoperit fericirea, iar azi îţi zic că m-am căsătorit şi că sunt mai bine ca niciodată. Cum e viaţa asta… Văd şi eu în jur, mulţi oameni singuri, prieteni muzicieni cu căsnicii distruse. Vreau să le spun că nu există o reţetă a fericirii, în care să poţi fi muzician de succes şi să ai o familie sudată. Fiecare este predispus la un fel propriu de a-şi trăi viaţa, dar sunt sigură de un lucru: nevoia de echilibru. La un moment dat, trebuie să ţi-l găseşti. Dacă eşti făcut să trăieşti singur, trăieşte!, nu e un capăt de ţară, cariera îţi va fi hi­peractivă şi plină. Dar dacă simţi că lip­seşte ceva, eşti dator să cauţi fără încetare acel lucru. Eu mi-am găsit echilibrul. De la zece ani voiam copii, voiam să fiu ma­mă. De o bucată de vreme, simţeam nevoia profundă de a fi şi soţie. În niciun caz nu spun că nu mai vreau nimic, ci doar că simt că am pe cineva cu care să construiesc. Împre­ună! E jumătatea mea şi nu pot lua decizii fără el. Azi îmi dau seama mai mult decât până acum că oamenii care ne ascultă, care ne admiră, ne iau şi de exemplu. Aşadar, noi, cei văzuţi mai des, ar trebui să ne ducem viaţa în echilibru şi să nu emitem judecăţi care ar putea influenţa decisiv oamenii. Dacă spui că în zilele noastre nu mai este nevoie de căsătorie, tinerii vor crede asta. Şi eu am spus în trecut lucruri pe care nu le-aş mai spune azi, dar am mai crescut şi îmi dau seama că nu e bine. De aceea, simt acum nevoia să le spun oamenilor că e frumos să te legi în faţa lui Dumnezeu de persoana iubită, e chiar un lucru sfânt. Dacă iubeşti, să te binecuvânteze Dumnezeu, e ceva magic! Avem nevoie de asta. Nu e o baga­te­lă. Avem nevoie de binecuvântare aşa cum avem nevoie de artă. La fel cum cred că e mai frumos să ai credinţă decât să nu ai. Nu te face mai mare, mai mic, mai deştept, mai prost, ci pur şi simplu te com­pletează. Altfel, am fi doar nişte roboţei care nu cred în Dumnezeu pentru că nu l-au văzut. Dar cine are copii ştie că Dumnezeu există.

Eva Luna şi Abigel

– Şi ce fete frumoase aveţi… Abigel creşte vă­zând cu ochii, iar Eva Luna chiar a început clasa I. Ca să păşim puţin şi în zona socială, spu­ne-ne cum vede Luiza-mama sistemul de învăţă­mânt în care tocmai a intrat copilul ei?

– Jale. Este jale, dar noi, cei care ne dăm seama de asta, ar trebui să ne plângem mai puţin şi să ne im­plicăm mai mult. Eu, una, încerc să o fac, chiar i-am propus în­vă­ţătoarei Evei să fa­cem împreună pro­gra­ma de muzică, să vin oricând să fac ore cu copiii. Eu muzică ştiu, muzică ofer. Alţi pă­rinţi pot face alte lu­cruri. Ideea este că pu­tem ajuta profe­sorii nu pentru că ei nu s-ar pri­cepe, Doamne fe­reşte!, ci pentru că schimbările acestea ex­trem de dese din sis­temul de învăţământ îi afectează în foar­te mare măsură. Gândiţi-vă că în fiecare an profe­sorii trebuie să-şi schimbe metoda, manualul, felul de abordare a materiilor. Este năucitor. Sunt şi ei oameni şi, invariabil, devin stre­saţi, nesiguri, şi asta are repercusiuni asupra copii­lor. Atâta timp cât hao­sul din ministere persistă, ce am putea noi face este să avem cât mai multe şedinţe în care să se lege pri­etenii între profesori şi părinţi. Fiecare să-şi spună păsurile. Nimeni nu pune la îndoială pre­gătirea dascălilor, cum nimeni nu pune la îndoială bu­nele intenţii ale pă­rinţilor. Un numitor co­mun, condus cu de­li­cateţe şi bun simţ, cred că este soluţia în acest moment, când la conducerea ministe­re­lor sunt oa­menii care sunt, când haosul şi nesi­guranţa rămân cuvinte che­ie în acest sistem. Educaţia copiilor ar trebui să fie un parteneriat părinţi-profe­sori!

O viaţă bună

– Luiza, ne-ai spus cum vede soţia din tine ideea de căsătorie, ne-ai spus cum vede mama din tine sistemul în care sunt educaţi copiii, te rog să ne spui la final cum vede muzicianul din tine pei­sajul muzical românesc. Jazz-ul e puţin şi bun, dar restul?

– Recunosc că nu sunt foarte atentă la ce se în­tâmplă la noi, din simplul motiv că urăsc felul în care muzicile şi “vede­tele” sunt “împachetate” de pos­turile de televiziune şi radio. Trebuie să fii ex­trem de selectiv şi să ai foarte mult timp şi răb­dare să deosebeşti muzica bună de cea foarte proastă, dacă urmăreşti aceste posturi. Oamenii nu au timp să asculte ore întregi până apare în sfârşit câte ceva mai bun. Dar chiar şi aşa, nu putem spune că muzica de acum e mai proastă decât cea de acum 25 de ani. Lucrurile s-au schimbat în bine nu doar la noi, ci în toată lu­mea. Bineînţeles că de­pin­de ce muzică scrii, pen­tru ce spaţii. Dacă vi­sezi la sta­dioane pline, vei scrie ca U2, dacă vrei spa­ţii mici, intime, eşti mai degrabă înclinat spre jazz. Mie-mi plac amândouă. Iubesc euforia marilor concerte, starea aceea de bucurie care uneşte zeci de mii de suflete. Dar e simplu de înţeles de ce jazz-ul nu poate intra în această categorie: el are atâtea nuanţe, e atât de dantelat, încât e nevoie de mare atenţie când îl asculţi. Lumea evoluează în mare viteză. La primele concerte de operă din istoria muzicii, oa­menii mâncau în sală, beau, ţipau unii la alţii. Îţi mai poţi imagina azi aşa ceva? În contextul de azi, dificultatea constă în faptul că tehnologia a luat atâta avânt, încât muzicienii trebuie să ţină pasul cu ea într-un ritm grozav. Dar vor trece toate: va trece şi goana asta, va trece şi explozia tehnologică, iar oamenii se vor întoarce la a crea simplu şi sincer. Deja se simte. Chiar şi noul meu proiect muzical spre asta tinde. Al doilea album de autor va fi pur şi simplu muzică. Va fi unul în care voi explora la maximum capacităţile vocii mele. După ce anul acesta am cântat romanţe de Rahmaninov, cu Diana Ionescu, în manieră jazz, după ce cu Geniusas am cântat muzică clasică contem­po­rană, – ceea ce este pentru mine un mare pas în afara zonei de confort -, simt că sunt la alt nivel, în altă zonă intelectuală. Cu pia­nis­tul acesta in­cre­dibil am cântat la Piatra-Neamţ o piesă al cărei com­po­zitor era în sală, lucru care pune extrem de mul­tă presiune pe tine. Ei bine, omul ace­la a co­borât de la bal­con pe sce­nă… plângând. Evoluăm. Eu, una, evoluez, simt că a trecut timpul şi nu a trecut degeaba.

– Zburzi cu atâta siguranţă prin­­tre cuvinte, de parcă nu ai avea nicio grijă. Un muzician de jazz fericit, care poate trăi doar din muzică…

– Sunt fericită, da, dar sunt sigură că şi mulţi alţii sunt la fel. Să nu se creadă că eu nu plâng, că eu nu mă cert, că mie nu mi se îmbol­nă­vesc copiii, că eu nu urlu la de­monstraţii. Pe toate le fac. Am un soţ care munceşte, la rândul lui, în cu totul alt do­me­niu. Cât despre traiul din muzică… da, se poate trăi din jazz. Absolut că da. Important este ce aş­teptări ai tu de la viaţă şi de la tine, care sunt lu­crurile fără de care nu poţi trăi. Dacă nevoile aces­tea sunt foarte mari, din jazz nu se poate trăi. Dar dacă îţi place să-ţi faci lucruri de unul singur, dacă îţi place să găteşti, dacă nu iubeşti mall-urile, jazz-ul poate fi unica ta meserie. Când eşti un om liber, care preferă să trăiască simplu, natural, să facă lucruri cu mâna lui, nu prea eşti consumist. Noi ne construim o căsuţă la ţară, cu mâinile noastre. Mer­gem în vacanţe. Copiilor nu le lipseşte nimic. Am o viaţă bună, nu am lipsuri mari. Aşadar, este o ches­­tiune de perspectivă. Ba chiar ştiu oameni care câştigă mult mai puţin decât mine şi nu se plâng, nu arată rău, nu fură, sunt luminoşi. Aparenţele sunt atât de înşelătoare! Am spus-o şi o repet: ce simţi tu în interior, aia este adevărata viaţă pe care-o tră­ieşti!

Redactor: Bogdana Tihon Buliga

Sursă: Formula AS