Home

From the blog

Formula-AS

No Comments Interviews News

LUIZA ZAN – “În acest moment al vieții mele, familia este lucrul cel mai important”

Bogdana Tihon Buliga

– Una dintre cele mai bune voci ale jazz-ului românesc și european, Luiza Zan, continuă să cânte, să creeze și să viseze, deși a părăsit Bucureștiul, pentru un oraș din zona secuiască a Ardealului. Luminile rampei pălesc, uneori, în fața luminilor cu mult mai puternice ale vieții –
LUIZA ZAN - "În acest moment al vieţii mele, familia este lucrul cel mai important"
Liniștită, tăcută și ceva mai tristă

Dragă Luiza, “Formula AS” continuă “goa­na” după nume de valoare ale scenei muzicale ro­mânești despre care nu se mai știe mare lucru în ultimul timp. Așa că, iată-te luată în colimator! Dar nu ne-a fost ușor să te găsim. Ești pitită bine de tot…– Da, m-am ascuns de ceva vreme, dar numai ca persoană particulară. Muzicianul din mine e prezent, cântă și compune. Acum, când toată lumea se ferește să mai scoată al­bu­me – din motive binecunoscute – eu, to­tuși, o voi face. Așadar, sunt pe cale să ter­min un disc, pe care-l înregistrez în Un­garia, și care îi este dedicat mamei mele. Piese mai vechi, cântate în altă manieră, și piese noi, piese în română și piese în engleză, toate se regăsesc pe acest album, care se va numi “Heritage”. Explicația titlului este destul de directă, denumește moștenirea mea de familie, sentimentele mele față de membrii ei, față de mama, de bunica. Un album intim și destul de trist. Până la lansarea oficială, am cântat acest disc în premieră la Bucharest Jazz Festival (acum, în prima săptămână a lunii iulie), iar lansarea propriu-zisă probabil că va avea loc la toamnă, în Ungaria. De ce acolo? Pentru că acolo va fi înregistrat, alături de cei mai buni muzicieni de jazz maghiari și, pentru că tot sistemul, în afa­cerea aceasta a muzicii, funcționează mai bine acolo. Nu știu dacă este frumos să spun lucrurile acestea așa, pe șleau, dar voi risca să o fac: oamenii tratează muzica mai serios în Ungaria decât în România. Ne sunt superiori în calitatea înregistrărilor, a producției și promovării. În plus, acolo am o serie de concerte deja stabilite pentru luna octombrie. Nu în ultimul rând, tot în octombrie se face un an de când a murit mama, iar albumul este pentru ea. “Still Sad Silent” e piesa mea preferată de pe acest disc și exprimă exact starea în care sunt: liniștită, tăcută și ceva mai tristă. Despre “tăcută”, Zoli (Zoltan Bagoly, partenerul de viață al Luizei, n. red.) ar spune altceva, asta pentru că acasă pot fi mai “vocală”, am câteodată apucături de comandant de oaste. Dar asta se întâmplă doar în oastea mea proprie.Mama din ceruri

– Ți-ai pierdut mama și bunica anul trecut. Erai extrem de legată de amândouă. Tristețea despărțirii de ele și-a pus amprenta pe viitorul album?
LUIZA ZAN -
– Da. Dacă moartea bunicii (pe care mereu am considerat-o a doua mamă) era cumva pregătită în inima mea, pentru că sărmana suferea de ceva vreme, moartea mamei a fost bruscă, neașteptată, infinit de dureroasă pentru mine. Nu pot și nu vreau să vorbesc despre asta. Ce pot spune acum, când ea nu mai este, e că legătura dintre mamă și copil este ceva ce nu piere niciodată. Indiferent la ce vârstă îți pierzi mama, rămâi complet dezrădăcinat. Nu pot face decât să-mi trăiesc viața amintindu-mi de ea, fă­când-o mândră de mine în continuare. În plus, descopăr abia acum niște lu­cruri despre mama, de care nu aveam habar. Chiar zilele trecute am făcut curat printre lucrurile ei și am găsit foarte multe scrieri, schițe de piese de teatru, poezii, eseuri de-ale ei despre jazz, despre repertoriul meu. Nu am știut niciodată despre ele. Deloc! Îi plăcea foarte mult jazz-ul și eu nu știam. Da, a fost pro­fesoară de muzică, dar nu știam că scria eseuri despre jazz, că urmărea emisiuni, concerte, pe care apoi le analiza în scris. M-a surprins enorm să aflu cât de profund privea genul acesta muzical.

– Luiza, ce este, de fapt, jazz-ul? Cum se poate explica în cuvinte această muzică atât de greu de definit chiar și în sunete?

– Aaa, nu-mi vine să cred că mă întrebi asta, pentru că toc­mai ce am găsit aseară ceva incredibil scris de mama pe tema aceasta. Așa că îți voi răs­punde la întrebare citând-o pe ea… Uite ce scria mama: “Jazz-ul este inconfortabil. Pentru că refuză neadevărul. Ascultată neglijent, în grabă, această muzică aduce uneori senzații hilare, în locul bucuriei aș­tep­tate. Jazz-ul rezolvă o di­lemă, și anume – con­frun­tarea dintre muzica facilă și muzica se­rioasă. Adică, se află la mij­loc. Lecția de jazz este atunci una a… toleranței. În jazz se brodează pe o temă sau câteva acorduri fun­da­men­tale, din care fiecare muzician își creează opera proprie.” Iată ce credea mama despre jazz. Uimitor. Și uimitor de adevărat!

Viața în ritm improvizat

– Tu mai predai jazz-ul la Conservator?
LUIZA ZAN -
– Predau în continuare, doar că nu o mai fac la Con­servator. La Sfântu Gheorghe, locul unde trăiesc acum, am o mână de elevi și recunosc că foarte mult din ce le spun în ultimele luni se bazează pe lecțiile gă­site între scrierile mamei. Am acum tone de mate­ria­le didactice, planuri de lecții, partituri… Ma­ma era un om foarte sârguincios. Singurul motiv pentru care nu a venit lângă mine, să devină o adevărată bunicuță pen­tru copiii mei, a fost că era un pedagog pa­sionat și desăvârșit. Faptul că la înmormântarea ei au venit elevi din toate colțurile țării, că au plâns acolo, lângă ea, dovedește acest lucru. Liceul de Arte “Victor Brau­ner” din Piatra Neamț a pierdut foarte mult prin ple­carea ei în ceruri.

– Ce gust are viața trăită în ritmul improvizat al jazz-ului?

– Sună frumos: viața într-un ritm improvizat. Eu, personal, nu știu alt fel de a trăi. Am experimentat și ritmul acela milităresc, de trezit dimineața, mers la serviciu până după-amiaza, luat cina, somn. A doua zi la fel. Nu mi se potrivește. Eu sunt un om spontan. Dacă acum îmi trece prin cap o idee și ea nu se rea­lizează, sufăr enorm. Ideile și planurile mele trebuie să se împlinească, altfel nici nu se poate discuta cu mine. Pe de altă parte, știu că un om nu poate trăi complet liber. Trebuie să existe niște delimitări în existența noastră. Însă, o viață între niște delimitări precise poate fi una de o mai mare libertate decât o viață com­plet haotică. Trebuie să existe niște granițe, ca să poți tinde dincolo de ele, ca să ai către ce să visezi. Cred eu… Mai cred că trebuie să vezi capătul, ca să te în­trebi: oare ce o fi dincolo?

“Am plecat după bărbatul meu”

– Iar tu ai privit, se pare, dincolo de efervescența Capitalei… Când toată lumea din sfera artistică vine în București, pentru că totul se întâmplă în primul rând în Capitală, tu ai fugit în provincie. De ce?LUIZA ZAN -

– Deoarece pentru mine totul începea să se în­tâm­ple în partea cealaltă. Da, Bucu­reș­tiul este efervescent artistic. Enorm de multe lucruri se întâmplă aici: micile și marile concerte, spectacole, expo­ziții. Competiția este cea mai aprigă în București, iar asta e foarte im­portant pentru un artist. Ce mai, viața artistică adevărată în Capitală se duce. Dar viața mea personală nu mai are ritmul acesta, inima mea nu mai ticăie în ritmul cluburilor, al sutelor de con­certe, unele chiar suprapuse în aceeași seară. Dar în primul rând, am plecat în Ardeal pentru că bărbatul meu nu a vrut să vină în București. Punct. Dacă venea, poate nu plecam. Când a tre­buit să fac alegerea, mi-am dat seama, încă o dată, că el este bărbatul lângă care vreau să îmbătrânesc. În balanța ale­gerilor mele s-au așe­zat pe un taler viața de Bucu­rești, con­certele, con­fortul locului meu, iar pe celălalt, familia. Fără să ezit, am ales familia. După trei ani de când m-am mutat la Sfântu Gheorghe, simt cum, în sfârșit, construiesc o viață de familie normală. Pentru prima dată, copiii mei simt că au o mamă, și nu o artistă care e mereu ple­cată. Mă rog, partea cu artista nici nu-i interesează, ei o vor doar pe mama acasă. Iar dacă tot vorbim despre mutare, îți spun că îndrăznim să mergem mai departe, să ne mutăm la țară complet. Prin plimbările noastre montane, am găsit o casă, într-un sătuc. Noi, părinții, am rămas înmărmuriți în fața frumuseții ei, iar Eva Luna, fetița noastră de nici cinci ani, a spus că ea în acea casă vrea să locuiască. Așa că am făcut consiliu de familie, și cred că vom cumpăra căsuța și ne vom izola de tot. Vrem ca fetele noastre să se distreze arun­când pietre în râu, vrem să dea și ele “bună ziua” pe stradă tuturor oamenilor, așa cum fac copiii de la țară. Buna creștere nu este de la oraș, și nu neapărat pentru că “părinții de oraș” au uitat de ea, ci pentru că ei sunt foarte prinși. Acesta e termenul, “prinși” – prinși în trafic, în dosare, în șe­dințe, în dis­cu­ții. Prinși. Iar pri­mul lucru pe care l-am simțit eu când m-am mutat din București a fost că fata mea cea mare “mă are”. Că nu mai sunt prinsă.

– Totuși, ești o mare artistă. Nu te simți nici­de­cum izolată?

– Sunt scurte momente când simt că am mai pier­dut legătura cu încă un om, că fostele mele cu­noștințe mă izolează, una câte una, doar pentru că am ple­cat. Apoi îmi trece și mă gân­desc: “Ce mai prie­teni?!”. Am primit enorm de multe critici de la ei, în mo­men­tul în care am ales să plec. Ulterior am realizat că nici măcar prieteni nu erau, pen­tru că, odată ce am re­nun­țat la Ca­pitală, și ei au renunțat la mine. Fără milă, fără scrupule, m-au scos din agendele telefoanelor, pro­babil făcând loc pentru altcineva. Bru­ta­litatea economiei de piață, aș spu­ne. Ce test extraordinar al prie­te­niei, pe care nici măcar nu-l preme­di­ta­sem!… M-au dezamăgit, recu­nosc, foarte mult. În prezent, nu mă mai simt deloc izolată, pentru că am descoperit că viața nu se rezumă la chestiunile pe care acum trei ani le credeam importante. Acum, fiecare zi începe pentru mine cu lucrurile esențiale: mă trezesc, verific dacă am puls, dacă nu mă doare ceva, trag aer în piept și, dacă până sar fetele pe mine apuc să beau o cafea, e totul perfect. Știi, și mama a făcut asta, adică să aleagă să meargă după bărbatul ei, când acesta i-a cerut-o. Noi trăiam cu toții la Tulcea, ne era bine, dar mama a ales familia, în locul confortului locului cunoscut. Am plecat, ne-am adaptat, ne-a cres­­cut foarte bine. Am fost o fa­milie foarte unită, iar mie mi-a plă­cut plimbatul ăsta de acolo-acolo; să încărcăm iar totul într-un tir și să ne mutăm. Pentru că o făceam îm­pre­ună, era o aventură de familie.

Dragoste și armonie

– Luiza, ce a schimbat mutarea aceasta în cariera ta?LUIZA ZAN -

– Nu mai am atât de multe con­certe, dar evenimentele la care aleg să particip sunt cu adevărat impor­tan­te. Mutarea a schimbat cantitatea în calitate. Nu mai cânt în toate cluburile din Bucu­rești, dar o fac la cele mai impor­tante fes­tivaluri. Am prio­ri­tăți. Iar cântatul prin câr­ciumi, unde se fu­mează și, unde, ori­cum, nu prea mai vine lume, nu mai este o pri­oritate pentru mine. Nu cri­tic pe nimeni care nu fa­ce așa. Cred că sunt eta­pe de vârstă. După ce treci de anii în care nu conta că trebuie să cânți în locuri improvizate, fă­ră condiții – și nu arăt cu degetul spre nimeni -, nu mai vrei asta. Aleg acum să compun, să concertez în săli importante, în marile festivaluri românești și europene, în concerte cu orchestre, care cer multe re­pe­tiții înainte. Observ că nu sunt singură, și alți mu­zicieni din generația mea fac lucrul acesta, deci nu sunt eu mai cu moț. Spun asta și pentru că, în ultimii anii, mi se cam reproșa că sunt un artist în­gâmfat. De ce? Pentru că, se spunea, după ultimele apla­uze ple­cam și nu stăteam de vorbă cu nimeni. Greșit. Stau de vorbă cu oricine, cu orice om din public ori jur­nalist, atât timp cât are cu adevărat ceva de spus sau de întrebat. La taclale nu mai stau, în primul rând pentru că am copii acasă, și în al doilea, pentru că me­ritul suc­cesului unui concert nu aparține solistului. Apar­ține tuturor celor de pe scenă, din spatele scenei, din public și – iar asta e foarte im­por­tant – celor din orga­ni­zare. Aplauzele sunt un “mul­țumesc” suficient pen­tru mine, restul succesului se distribuie în mod egal tuturor. Nu sunt îngâmfată, sunt un om simplu, trăiesc o viață normală, îmi plac lu­cru­rile normale, cum ar fi să ies seara, în oraș, cu bărbatul meu. Ooo, dar pot număra pe degetele de la o mână de câte ori am avut timp să ies cu Zoli în oraș, numai noi, în ultimii ani. Iar de un an, de când o avem și pe Abi (Jazmin Abigel), știm sigur că vor mai trece alți câțiva fără aceste ieșiri.

– Un alt act de curaj, s-ar spune, ca în vremurile acestea, să “îndrăznești” la doilea copil…
LUIZA ZAN -
– Așa s-ar spune, dar a face un copil e un act de iu­bire, iar noi din iubire avem al doilea copil. Nu in­vestești în el bani și obiecte, ci iubire. Un prunc este o sugativă de iubire. Cu cât dai mai multă, cu atât primești mai multă de la el. Iar iubire înseamnă Dumnezeu. Și apoi, un copil te ajută, o face fără să știe. Când am mai avut probleme, știind că față de Eva nu trebuia să le arătăm, că în fața unui copil trebuie să fii mereu vesel, am și uitat de impasurile prin care treceam. Și când a murit mama, tot Eva m-a ajutat, prin simpla ei pre­zență adorabilă, prin desenele ei pline de talent. Un copil nu e niciodată o problemă, nicio­da­tă! Al treilea ar fi cu adevărat nebunie. Ha! Ha! Dar… mai știi?… Realizez acum că am vorbit foarte mult despre fa­milie în interviul acesta. Așa a mers dialogul, nu mi-am pro­pus, dar cred am făcut-o pen­tru că familia a devenit cel mai important lucru din viața mea. Existența mea începe din fa­milie. De aici plec pe scenă, aici mă întorc de pe scenă. Iar tot ce gândesc și ce fac acum se reflectă și în felul cum compun muzică. În acest mo­ment al vieții mele, mă simt bine înconjurată de familie și de cărți. Chiar vă invit să citiți învățăturile lui Khrishnamurti, un înțelept indian, care mie îmi aduce multă liniște, înțelegere și pace sufletească. El a în­lo­cuit cu succes prietenii pier­duți.

– Închei cu o întrebare de­licată, care nu aș vrea să aibă vreun iz politic: nu ți-e greu să-ți adaptezi traiul la Sfântu Gheorghe, în Covasna, în mij­lo­cul ținutului secuiesc?
LUIZA ZAN -
– Știam și înainte să mă mut, iar acum m-am convins pe de-a-ntregul: con­flictul ro­mâ­no-se­cuiesc este o min­­ciună dirijată po­li­tic. Poate că aici nu se exprimă toată lumea perfect corect gra­ma­tical, ca în Bucu­­rești (rog a se se­siza ironia!), poate că unii se potic­nesc nițel pâ­nă să-ți spună ce­va, în­să ceea ce este în mod cert dia­me­tral opus față de lo­cuitorii Capitalei e că aici toată lumea spu­ne exact ce are în min­te. Nu exis­tă oco­lișuri, diplomații, as­cun­zișuri. Primești exact ceea ce omul gândește. Și acest lucru se potri­vește în general pro­vinciei, nu doar în Sfântu Gheor­ghe. Cred că un om care trăiește într-un loc unde există o majoritate co­vârșitoare care vorbește altă limbă are de câștigat din punct de vedere cultural și social și mai cred că ar face bine să învețe respectiva limbă. Eva Luna vor­bește deja cursiv ungurește. Pe mine mă ajută faptul că mereu mi-a plăcut să vorbesc în limbi străine, iar acum încerc să țin pasul. Am dat deja interviuri la radio, în maghiară, iar când m-am împotmolit rău, am dat-o și pe engleză. Îmi place. Îmi place și că aici e cu totul altfel decât în locurile pe unde am mai locuit eu în viața mea. De la cum te îmbraci, la cum îți așezi mobila, la cum îți pictezi casa. În con­cluzie, nu am avut nicio problemă gravă aici și nici nu voi avea. Uite, ca să vezi că așa-zisul conflict din secuime este alimentat de fapt din alte interese, îți spun că, în clipa de față, sunt niște probleme serioase la Teatrul Ro­mâ­nesc “Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe. Și-a băgat politicul coada în cultură și nu e bine deloc. Neînțelegerile sunt grave. Cine crezi că au fost primii care i-au susținut pe actorii români? Colegii de la Teatrul Maghiar! Dacă nu ar fi interese politice la mijloc, s-ar trăi în perfectă armonie aici, credeți-mă. Armonie vă doresc și vouă, tuturor celor care citesc aceste rânduri, tuturor iubitorilor de muzică, de cul­tură, de frumos, precum cititorii “Formulei AS”.

Source: Formula-AS

Leave a Reply